Vrăjitoarea rebelă – Kristen Ciccarelli

Recenzie

▪ Serie: Molia Stracojie vol. 2

▪ Anul apariției: 2025 – la editura BOOKZONE

▪ Gen: fantasy

▪ Nr. pagini: 491

⭐⭐⭐⭐⭐

Evaluare: 5 din 5.

Vrăjitoarea rebelă este al doilea și ultimul volum al seriei Molia Stracojie și continuă acțiunea primei cărți. Povestea o are în centru tot pe vrăjitoarea carismatică Rune Winters, ce luptă pentru suratele ei vrăjitoare. Pentru asta, ea este nevoită să se alieze cu nemiloasa vrăjitoare Cressida Roseblood, ce plănuiește să reinstaureze domnia vrăjitoarelor în republică. Deși a trădat-o, Rune nu-l poate uita pe căpitanul vânătorilor de vrăjitoare, Gideon Sharpe, de care reușise inițial să scape în volumul 1, dar cursul evenimentelor face în așa fel încât sunt nevoiți să lucreze din nou împreună pentru a-și atinge scopurile.

Mi-a plăcut mai mult decât primul volum, Vânătorul fără inimă, iar acțiunea mi s-a părut mai alertă. Relația dintre protagoniști, Rune și Gideon, a fost frumos conturată, cu deja obișnuitele certuri și împăcări. Tocmai faptul că niciunul nu voia să-și recunoască sentimentele față de celălalt a alimentat dinamismul din relația lor. Povestea este spusă din perspectiva amândurora, ce oferă o priveliște de ansamblu și în profunzime a evenimentelor, dar și a sentimentelor ce le definesc relația ieșită din comun. Ritmul acțiunii este alert, cu numeroase momente în care ești sigur că în felul acela se va termina, dar atunci apare ceva ce schimbă totul. Personajele cărții sunt puternice, ambițioase, chiar și cele negative, ceea ce mi-a plăcut mult.

În esență, este despre transformarea personajelor de la un volum la altul, despre speranța unui viitor mai bun, în care nu ceea ce ești te definește (în speță, vrăjitoare), ci propriile acțiuni. Este despre curajul de a schimba lumea în care trăiești și prejudecățile ei – fiecare câte puțin, dar reușind împreună. Este și despre sacrificiul pentru ceva în care crezi cu adevărat, ce nu este în zadar. Rune începuse să se îndoiască de toate acestea, de ea însăși. Dar având persoana potrivită alături, reușind să treacă peste toate barierele ce-i despărțeau, și-a amintit cât de puternică este de fapt. Și asta a schimbat deznodământul poveștii.

Iisus – Dumnezeu și om – Philip Jenkins

Recenzie

▪ Anul apariției: 2024 – la editura BOOKZONE

▪ Gen: istorie, religie

▪ Nr. pagini: 397

⭐⭐⭐

Evaluare: 3 din 5.

Iisus – Dumnezeu și om, de Philip Jenkins prezintă principalele evenimente și, respectiv, principalele personaje ale istoriei creștinismului de la începuturile sale. Mai exact, cum s-au pus bazele doctrinei creștine, în urma conflictualelor sinoade bisericești, ce au ca laitmotive manevrele politice, comploturile și certurile de tot felul. Autorul ne oferă astfel posibilitatea de a „trage cu ochiul” în culisele celor mai semnificative dispute religioase, toate având la bază întrebarea: a fost Iisus Hristos atât om cât și Dumnezeu, în același timp, cât a fost printre oameni?

Este o carte riguroasă, destul de grea, dar, cu toate că prezintă multe noțiuni de teologie, autorul oferă explicații suplimentare. Se poate observa că este bine documentată, dovadă fiind numeroasele pagini cu sursele bibliografice citate de la sfârșit. Conflictele dintre liderii religioși ai celor patru mari patriarhii de atunci – Constantinopol, Roma, Antiohia și Alexandria – prezentate în carte se învârt în jurul unei singure mari dileme: natura umană a lui Iisus – ce a lăsat loc numeroaselor, și uneori, controversatelor, interpretări – aceasta fiind principala sursă a acestor conflicte și dispute ce au marcat începuturile Bisericii creștine. Unii credeau că Iisus a fost exclusiv divin, latura umană fiind doar „de fațadă” – o modalitate de a interacționa cu umanitatea. Alții susțineau că a fost atât om cât și Dumnezeu – aici apărând alte dileme: cele două naturi s-au amestecat sau erau separate? A știut de la bun început Iisus de misiunea Sa sau I s-a relevat ulterior (după unele opinii, la Botezul în Iordan)? Fiecare părere era susținută ferm de importanți oameni ai Bisericii, papi și patriarhi, fiecare curent de gândire având adepții săi – lucru ce a dus la izbucnirea unor numeroase comploturi și lupte sângeroase, cu scopul de a-și impune părerea/viziunea asupra acestei spețe ca doctrină oficială.

Sunt prezentate și marile sinoadele ale Bisericii, în cadrul cărora mai mult se lansau acuzații decât să se discute probleme. În zilele noastre ni se pare că astfel de dispute și dileme nu ar putea fi atât de grave încât să ducă la izbucnirea unor conflicte sângeroase, asasine și comploturi, dar în lumea de atunci, opiniile „greșite” erau considerate erezii și puteai plăti cu viața pentru ele. Și cu toate astea, aceste lupte, ce au fost, într-un fel sau altul, tot de putere și politice (sau puternic influențate, cel puțin) conturează modul în care astăzi nouă ni se prezintă imaginea lui Iisus Hristos de către Biserică și cum ajungem noi să-l percepem. S-a constat că astfel de probleme vechi din istoria creștinismului au „darul” de a reapărea iar și iar în timp, sub diferite forme. Tocmai aceste puncte de vedere conflictuale și faptul că acești lideri ai Bisericii creștine nu au reușit de-a lungul secolelor să găsească un numitor comun și să lupte ca aliați, nu unii împotriva altora, a dus la separare, schisme, și mai multe lupte interne. Astfel, inamicii au profitat de situație și au câștigat bătălie după bătălie.

„Orice realizări ale sinoadelor, orice reușite ale Bisericilor de a-i învinge complet pe susținătorii altor puncte de vedere nu elimină aceste idei alternative care structurează credința creștină și care probabil joacă un rol crucial în psihologia religioasă a omului„. – Philip Jenkins, Iisus – Dumnezeu și om