Recenzie
▪ Anul apariției: 2022 – la editura NEVERLAND
▪ Gen: thriller istoric, gotic
▪ Nr. pagini: 349
Cartea lui Cosmin Baiu prezintă o variantă reinterpretată, imaginară a poveștii arhicunoscutului voievod valah Vlad Țepeș. Acțiunea este plasată pe două planuri temporale: în trecutul secolului al XV-lea, când a domnit Vlad Țepeș în Țara Românească, și în prezent, în România contemporană. În zilele noastre, o echipă de arheologi de la Universitatea din București, condusă de profesorul Andrei, face o descoperire șocantă în timpul unor săpături la Mănăstirea Comana, nu departe de București, descoperire direct legată de Vlad Țepeș. Andrei o are alături pe fiica sa Maria, ce a venit în România în vacanța de vară, din Franța, unde este studentă. Astfel, cele două planuri se intercalează, fiind prezentată povestea lui Vlad Țepeș, cele mai importante evenimente din viața sa, pornind de la prizonieratul său în Imperiul Otoman pe când era copil, alături de fratele său mai mic Radu (ulterior cunoscut ca „cel Frumos” – contrast izbitor cu „Țepeș”), și cele trei domnii ale sale din Valahia. Prin prisma acestor evenimente, atât cele ce respectă izvoarele istorice, cât și cele fictive, înțelegem mai bine acțiunea din planul prezent.
Dracula. Blestemul întunericului a lui Cosmin Baiu a fost destul de neașteptat pentru mine, în sensul cel mai bun. Până acum l-am văzut pe domnitorul Vlad Țepeș portretizat în multe feluri, în așa fel încât nu mai știi ce este real și ce e ficțiune/legendă. Poate, la prima vedere tendința este de a te gândi la clasicul „Dracula” a lui Bram Stoker, dar nu are nicio legătură. Aici lucrurile au fost inspirate și create diferit din punctul meu de vedere. Ideea căutării nemuririi de către voievod, găsirea pietrei filosofale și magia neagră adaugă originalitate poveștii. Partea cea mai interesantă a fost că autorul l-a transpus pe Vlad Țepeș în zilele noastre, în prezent, odată trezit din catacombele de la Comana, și nu ca vampir, cum a fost popularizat, ci ceva…nedefinit, dar original – prețul plătit de acesta pentru nemurire: pentru a-și menține aparența umană și a nu se transforma în ființa hidoasă era nevoie de sacrificii umane. De asemenea, atmosfera descrisă de autor, în ambele planuri temporale, este terifiantă, o stare de suspans foarte bine creată, cu descrieri și scene foarte vizuale, mult mai reușite decât dialogurile.
Ce a oferit poveștii o notă grotească au fost detaliile descrierilor violențelor comise de Vlad și armata sa, „vedeta” fiind, bineînțeles, cea mai cunoscută metodă de tortură ce i-a dat și porecla – trasul în țeapă. Pentru cititorii mai sensibili poate părea puțin cam mult. Eu nu citesc în mod regulat astfel de cărți și pot spune că aceste detalii mi-au creat un nod în stomac când le parcurgeam. De altfel, unele aspecte ce privesc actele de o cruzime inimaginabilă ale lui Vlad Țepeș pot fi considerate exagerări de unii, dar acestea, împreună cu descrierile în amănunțit contribuie la conturarea portretului voievodului, personalitatea sa marcată de un sadism ieșit din comun, ce-și are rădăcinile tocmai din copilăria zbuciumată, departe de familie și țară, în anturajul sultanului Murad al II-lea, unde a îndurat multe alături de Radu. În plus, mi s-a părut că autorul a reușit să creeze foarte bine și atmosfera societății românești, atât din prezent, cât și din timpul lui Vlad, din mediul rural și urban deopotrivă – anumite comportamente, replici, moduri de a gândi etc, ce ne sunt foarte cunoscute, se regăsesc aici.
Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost „aducerea” lui Vlad Țepeș în prezent. Ideea de a știi că umblă pe străzile Bucureștiului modern, în Centrul Vechi sau la cafenea poate părea la prima vedere hilară, dar scopul său era unul mult mai întunecat și bine pus la punct. Finalul mi s-a părut unul deschis, fiecare cititor fiind liber să-l interpreteze după propria imaginație. După epilog, autorul oferă câteva explicații cu privire la motivul pentru care l-a ales pe domnitorul Vlad Țepeș pentru această carte și pentru felul extrem de dur în care l-a descris.
Pentru mine, romanul Dracula. Blestemul întunericului fost o surpriză plăcută. Ce m-a convins să-i ofer o șansă a fost chiar ideea de a-l avea pe Vlad Țepeș personaj principal într-o ficțiune istorică, fantastică, cu speranța că o să fie altfel, decât figura ce s-a popularizat de la Bram Stoker încoace, și nu m-a dezamăgit. Autorul respectă relatările izvoarelor istorice disponibile, inclusiv plasarea corectă a lui Vlad la Cetatea Poenari și la Cetatea de Scaun de la Târgoviște, și nu la Castelul Bran, așa cum greșit este asociat de obicei, pe care le combină cu elemente fantastice. Aș spune că, în esență, este o poveste tristă, tragică, dincolo de toate descrierile, evenimentele terifiante și de duritatea extremă a voievodului. Destinul tragic al domnitorului – copilăria dură, moartea brutală a tatălui, Vlad al II-lea și a fratelui Mircea în moduri brutale, domniile marcate de trădări ce l-au făcut paranoic ajungând să nu mai aibă încredere în nimeni, prizonieratul la curtea lui Matei Corvin, regele ungar, constituie premisele pentru un conducător sortit suferinței – a sa și cea pe care o răspândește în jur. Iar asta se aplică și la personajul real, nu doar cel din poveste. De asemenea, a fugi orbește după ceva ce în mod natural nu îi este destinat omului – nemurirea – a condiției umane, a iubirii, a puterii nesfârșite, nu poate duce decât la o suferință fără sfârșit, la a fi prizonier pe vecie unui blestem ce vine cu un preț mult prea mare de plătit, ceva mult mai rău decât moartea în sine.
