recenzie

Vrăjitoarea rebelă – Kristen Ciccarelli

▪ Serie: Molia Stracojie vol. 2

▪ Anul apariției: 2025 – la editura BOOKZONE

▪ Gen: fantasy

▪ Nr. pagini: 491

Vrăjitoarea rebelă este al doilea și ultimul volum al seriei Molia Stracojie și continuă acțiunea primei cărți. Povestea o are în centru tot pe vrăjitoarea carismatică Rune Winters, ce luptă pentru suratele ei vrăjitoare. Pentru asta, ea este nevoită să se alieze cu nemiloasa vrăjitoare Cressida Roseblood, ce plănuiește să reinstaureze domnia vrăjitoarelor în republică. Deși a trădat-o, Rune nu-l poate uita pe căpitanul vânătorilor de vrăjitoare, Gideon Sharpe, de care reușise inițial să scape în volumul 1, dar cursul evenimentelor face în așa fel încât sunt nevoiți să lucreze din nou împreună pentru a-și atinge scopurile.

Mi-a plăcut mai mult decât primul volum, Vânătorul fără inimă, iar acțiunea mi s-a părut mai alertă. Relația dintre protagoniști, Rune și Gideon, a fost frumos conturată, cu deja obișnuitele certuri și împăcări. Tocmai faptul că niciunul nu voia să-și recunoască sentimentele față de celălalt a alimentat dinamismul din relația lor. Povestea este spusă din perspectiva amândurora, ce oferă o priveliște de ansamblu și în profunzime a evenimentelor, dar și a sentimentelor ce le definesc relația ieșită din comun. Ritmul acțiunii este alert, cu numeroase momente în care ești sigur că în felul acela se va termina, dar atunci apare ceva ce schimbă totul. Personajele cărții sunt puternice, ambițioase, chiar și cele negative, ceea ce mi-a plăcut mult.

În esență, este despre transformarea personajelor de la un volum la altul, despre speranța unui viitor mai bun, în care nu ceea ce ești te definește (în speță, vrăjitoare), ci propriile acțiuni. Este despre curajul de a schimba lumea în care trăiești și prejudecățile ei – fiecare câte puțin, dar reușind împreună. Este și despre sacrificiul pentru ceva în care crezi cu adevărat, ce nu este în zadar. Rune începuse să se îndoiască de toate acestea, de ea însăși. Dar având persoana potrivită alături, reușind să treacă peste toate barierele ce-i despărțeau, și-a amintit cât de puternică este de fapt. Și asta a schimbat deznodământul poveștii.

Iisus – Dumnezeu și om – Philip Jenkins

Recenzie

▪ Anul apariției: 2024 – la editura BOOKZONE

▪ Gen: istorie, religie

▪ Nr. pagini: 397

Iisus – Dumnezeu și om, de Philip Jenkins prezintă principalele evenimente și, respectiv, principalele personaje ale istoriei creștinismului de la începuturile sale. Mai exact, cum s-au pus bazele doctrinei creștine, în urma conflictualelor sinoade bisericești, ce au ca laitmotive manevrele politice, comploturile și certurile de tot felul. Autorul ne oferă astfel posibilitatea de a „trage cu ochiul” în culisele celor mai semnificative dispute religioase, toate având la bază întrebarea: a fost Iisus Hristos atât om cât și Dumnezeu, în același timp, cât a fost printre oameni?

Este o carte riguroasă, destul de grea, dar, cu toate că prezintă multe noțiuni de teologie, autorul oferă explicații suplimentare. Se poate observa că este bine documentată, dovadă fiind numeroasele pagini cu sursele bibliografice citate de la sfârșit. Conflictele dintre liderii religioși ai celor patru mari patriarhii de atunci – Constantinopol, Roma, Antiohia și Alexandria – prezentate în carte se învârt în jurul unei singure mari dileme: natura umană a lui Iisus – ce a lăsat loc numeroaselor, și uneori, controversatelor, interpretări – aceasta fiind principala sursă a acestor conflicte și dispute ce au marcat începuturile Bisericii creștine. Unii credeau că Iisus a fost exclusiv divin, latura umană fiind doar „de fațadă” – o modalitate de a interacționa cu umanitatea. Alții susțineau că a fost atât om cât și Dumnezeu – aici apărând alte dileme: cele două naturi s-au amestecat sau erau separate? A știut de la bun început Iisus de misiunea Sa sau I s-a relevat ulterior (după unele opinii, la Botezul în Iordan)? Fiecare părere era susținută ferm de importanți oameni ai Bisericii, papi și patriarhi, fiecare curent de gândire având adepții săi – lucru ce a dus la izbucnirea unor numeroase comploturi și lupte sângeroase, cu scopul de a-și impune părerea/viziunea asupra acestei spețe ca doctrină oficială.

Sunt prezentate și marile sinoadele ale Bisericii, în cadrul cărora mai mult se lansau acuzații decât să se discute probleme. În zilele noastre ni se pare că astfel de dispute și dileme nu ar putea fi atât de grave încât să ducă la izbucnirea unor conflicte sângeroase, asasine și comploturi, dar în lumea de atunci, opiniile „greșite” erau considerate erezii și puteai plăti cu viața pentru ele. Și cu toate astea, aceste lupte, ce au fost, într-un fel sau altul, tot de putere și politice (sau puternic influențate, cel puțin) conturează modul în care astăzi nouă ni se prezintă imaginea lui Iisus Hristos de către Biserică și cum ajungem noi să-l percepem. S-a constat că astfel de probleme vechi din istoria creștinismului au „darul” de a reapărea iar și iar în timp, sub diferite forme. Tocmai aceste puncte de vedere conflictuale și faptul că acești lideri ai Bisericii creștine nu au reușit de-a lungul secolelor să găsească un numitor comun și să lupte ca aliați, nu unii împotriva altora, a dus la separare, schisme, și mai multe lupte interne. Astfel, inamicii au profitat de situație și au câștigat bătălie după bătălie.

„Orice realizări ale sinoadelor, orice reușite ale Bisericilor de a-i învinge complet pe susținătorii altor puncte de vedere nu elimină aceste idei alternative care structurează credința creștină și care probabil joacă un rol crucial în psihologia religioasă a omului„. – Philip Jenkins, Iisus – Dumnezeu și om

Asasinarea lui Socrate – Marcos Chicot

Recenzie

▪ Anul apariției: 2024 – la editura BOOKZONE

▪ Gen: ficțiune mitologică și istorică

▪ Nr. pagini: 622

Asasinarea lui Socrate este un roman inspirat din fapte istorice reale petrecute în Grecia Antică și spune povestea binecunoscutului filosof Socrate, din tinerețea sa și până la moarte. În paralel, cunoaștem și alte personaje, atât reale, cât și ficționale, dar care vor influența într-un final povestea – și implicit sfârșitul – lui Socrate.

Acțiunea cărții se desfășoară în principal în Atena și Sparta, în timpul anilor Războiului Peloponesiac, din perspectiva mai multor personaje, îmbinând istoria cu ficțiunea. Astfel, autorul oferă un tablou complet al Greciei Antice, readucând la viață modul în care se trăia atunci, cum se purtau războaiele, tradițiile, obiceiurile atenienilor și spartanilor – fiind prezentate în paralel personaje ateniene și spartane, ale căror povești și destine se întrepătrund. La sfârșit, autorul menționează că la baza cărții stă o documentare riguroasă din izvoarele istorice disponibile pentru a recrea atmosfera clasică de atunci. În plus, având în vedere faptul că evenimentele se desfășoară pe parcursul mai multor ani – din tinerețea lui Socrate, până la moartea sa în 399 î.Hr. – putem vedea evoluția acestuia, dar și a celorlalte personaje (în cazul unora chiar de când s-au născut sau din copilărie și până la maturitate). Este interesant să observi astfel felul în care se maturizează acestea, iar în ceea ce-l privește pe Socrate – cum ajunge să devină cel mai cunoscut filosof din lumea greacă (ulterior, din lume), cum a influențat gândirea altora și cum a ajuns să fie condamnat la moarte din cauza asta. De asemenea, este descrisă foarte bine și condiția femeii în societatea din acele vremuri – în paralel din Atena și Sparta și cum trebuia aceasta să se descurce în lumea dură a bărbaților, dar și celebra „educație spartană” la care erau supuși copiii spartani, încă din preadolescență.

Cu această carte a lui Marcos Chicot pot spune că am descoperit cel mai enervant personaj din tot ce am citit până acum, un personaj ce va primi la final ceea ce merita, pe măsura faptelor. Cartea te trece prin mai multe stări – de la amuzament și bucurie, la frustrare, furie și chiar dezgust. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că, deși pe parcursul poveștii ai impresia că totul este pierdut pentru personaje, ce trec prin grele încercări, la final au parte de dreptatea care le cuvenea – inclusiv după moartea lui Socrate i se va face acestuia dreptate. De asemenea, mi s-a părut foarte interesant și faptul că povestea oferă oportunitatea de a cunoaște personalitatea frapantă a lui Socrate – discursurile sale din carte fiind inspirate din cele originale. Astfel, cartea de față nu este doar pentru recreere, ci și o modalitate de cunoaștere și învățare despre începuturile filosofiei clasice și viața în Grecia Clasică, din vremea lui Socrate. Finalul este unul specific socratic, bineînțeles – atunci când crezi că ai înțeles totul, de fapt nu știi nimic…

„Și acum a sosit momentul să plecăm, eu ca să mor, voi ca să trăiți. Cine-i cel mai câștigat? În afara zeilor, nimeni n-o știe.” – Socrate în Asasinarea lui Socrate, de Marcos Chicot

Secretul Secretelor – Dan Brown

Recenzie

▪ Serie: Robert Langdon vol. 6

▪ Anul apariției: 2025 – la editura RAO

▪ Gen: thriller

▪ Nr. pagini: 684

Am încheiat anul cu ultima carte apărută – și mult așteptată – a lui Dan Brown, Secretul Secretelor, ce îl readuce în prim-plan pe îndrăgitul profesor de simbolistică Robert Langdon. De această dată, acțiunea se petrece în Praga, când participă la conferința susținută de noua sa iubită, dar veche cunoștință, Katherine Solomon, noeticiană apreciată, și care în curând își va publica noul roman ce va revoluționa tot ce se cunoștea până acum despre conștiința umană. De fapt, acest manuscris este declanșatorul acțiunii, ce îi implică pe Langdon și Katherine într-o cursă nebună prin capitala cehă.

Abia așteptam să se publice și la noi noua carte a lui Dan Brown, ținând cont că ultima întâlnire cu simpaticul profesor a fost acum 8 ani, în volumul 7 al seriei, Origini. Dar a meritat așteptarea și, ca de obicei, nu m-a dezamăgit deloc, deși aveam mari așteptări. Ca și celelalte romane consacrate (Codul lui Da Vinci, Îngeri și Demoni, Inferno etc.), Secretul Secretelor este o carte ce îmbină ficțiunea cu adevărul și oferă o intrigă alertă, dar și informații reale din istorie, mitologie, religie, științe – aici tema centrală fiind știința ce se ocupă cu studiul conștiinței umane (noetica). Întotdeauna am apreciat asta la cărțile lui Dan Brown – că sunt și o adevărată sursă de cunoaștere. De asemenea, cine a citit și celelalte cărți (deși nu e necesar ca să o poți înțelege pe aceasta, fiecare având o acțiune distinctă), va regăsi stilul unic și inconfundabil a lui Robert Langdon de a rezolva mistere și situații aparent imposibile. Doar că de data asta, îl vedem…îndrăgostit, ceea ce mi s-a părut surprinzător, dar foarte simpatic, știind din volumele anterioare că se descria ca fiind un burlac convins.

Întâmplările sunt prezentate din mai multe perspective, dar cea dominantă rămâne cea a personajului principal, Robert Langdon. Acțiunea este antrenantă, condensată și astfel îți dă impresia că totul se întâmplă în timp real – deci nu m-a plictisit deloc, nici măcar detaliile legate de știința noeticii. La început ai impresia că nimic din ce se întâmplă nu are sens, iar când ai impresia că înțelegi, urmează o scenă ce dă totul peste cap și te ține cu sufletul la gură. Ulterior, urmează momente de „aha” și satisfacția că în sfârșit totul capătă sens.

Secretul Secretelor este o carte impresionantă, ce adună laolaltă informații interesante și surprinzătoare ce te fac într-o anumită măsură să te întrebi – ce se întâmplă după moarte?, este conștiința noastră capabilă de mai mult decât știm la ora actuală? – despre umanitatea în sine, și cât știm de fapt cu adevărat despre mintea umană, ce a fost întotdeauna un mister – și continuă să fie și acum.

„Un lucru însă ajunsese să accepte cu certitudine: conștiința umană era altceva și altcum decât se credea. Ceva real și profund se afla dincolo de limitele experienței noastre fizice…dincolo de sfârșitul nostru fizic.” – Dan Brown, Secretul Secretelor

Jurnalul de la Nürnberg – G.M. Gilbert

Recenzie

▪ Anul apariției: 2025 – la editura POLIROM

▪ Gen: memorii – jurnal; istorie

▪ Nr. pagini: 439

Cartea reprezintă jurnalul pe care psihologul american G.M. Gilbert l-a ținut pe tot parcursul procesului de la Nürnberg din 1945-1946, în cadrul căruia au fost judecați și executați lideri ai Germaniei naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Autorul este chiar psihologul desemnat să discute cu acuzații, la închisoarea în care aceștia au stat pe parcursul procesului. Toate însemnările importante din jurnal au format cartea de față, publicată inițial chiar la un an după proces, în 1947, pentru ca tot ceea ce el a observat și aflat de la naziști să fie public.

G.M. Gilbert a reușit să-i facă pe inculpații precum Hermann Göring, Joachim von Ribbentrop, Rudolf Hess sau Alfred Rosenberg, să-și dezvăluie cele mai ascunse gânduri, să le observe reacțiile, inclusiv din timpul ședințelor de la tribunal, câștigându-le încrederea. Toate sunt notate detaliat în carte. De asemenea, foarte interesant este faptul că acesta a prezentat și testele psihologice pe care le-a aplicat inculpaților, precum testele de inteligență și testul petelor de cerneală – ce arată trăsăturile de personalitate și funcționarea emoțională a respondentului. Psihologul discuta cu aceștia aproape zilnic, inclusiv în weekend, în celule și la masa de prânz. Asista și la ședințele de judecată, notând reacțiile inculpaților la acuzațiile, dovezile prezentate împotriva lor, filmări sau mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului. Cu o atitudine non-formală, G.M. Gilbert îi provoca pe naziști la discuții despre diverse subiecte pentru a afla cât mai multe detalii despre rolul lor în război, despre Hitler și planurile sale, și explica motivul pentru care a ales să-i provoace pe un anumit subiect de discuție.

Este o carte destul de greu de parcurs, de urmărit, având în vedere că sunt multe informații și personaje implicate, te poți pierde în atâtea detalii. În plus, nu sunt neapărat prezentate în ordine cronologică, ci așa cum și le aminteau inculpații sau cum erau prezentate la proces. Pe lângă acest lucru, ar trebui să cunoști cât de cât subiectul Germaniei în al Doilea Război Mondial, al naziștilor pentru ca informațiile să aibă sens și să înțelegi despre e e vorba. Autorul nu oferă o introducere, ci intră direct în subiect (jurnalul propriu-zis). Mi s-a părut inedită cartea și interesantă pentru că oferă informații valoroase cu privire la celebrul proces de la Nürnberg, plus faptul că afli ce poziție adoptaseră inculpații față de acuzații, ce gândeau, cum s-au comportat, ce credeau ei despre tot ce s-a întâmplat. Nu m-a mirat să aflu că majoritatea declarau ferm ba că nu au știut nimic despre ororile petrecute sau că ei nu erau niște sadici, că s-a exagerat, că Hitler e unicul vinovat și că din cauza lui au ajuns ei în acea postură, că ei doar au executat ordinele lui sau ale lui Himmler, ba chiar unii i-au luat partea Führer-ului până la capăt.

Jurnalul lui G.M. Gilbert, transformat în carte, completează tot ce știam din tot ce s-a mai scris despre procesul naziștilor de la sfârșitul războiului. Dezvăluie informații importante, expuse exact așa cum au fost ele aflate de la inculpați (date cu ghilimele exact spusele acestora), cu observațiile de specialitate ale psihologului. Este ocazia de a pătrunde, metaforic și imaginar, în sala de tribunal și de a asista la proces, dar și de a afla „din culise” cum și-au pregătit naziștii apărările și prin ce trăiri au trecut de-a lungul lunilor de proces.

„Dacă ați spune despre acești oameni că nu sunt vinovați ar fi totuna cu a spune că nu a existat niciun război, că nu au existat morți, că nu au existat crime.” – Robert H. Jackson – procuror-șef al SUA la Tribunalul Militar Internațional